Not losing my grip

Este nimicitor sa stii ca poate nu ajungi vreodata sa contezi atat cat ai nevoie. Stiu ca este greu de recunoscut chiar si in gand, insa uneori micile temeri iti soptesc ca indiferent de cum sta treaba nu vei fi "atat de vital". Poate din aceasta cauza ma impac atat de greu cu moartea si consider ca orice sentiment proclamat ca fiind autentic ar trebui sa fie de lunga durata, pe viata.

Nu mi-este frica de singuratate, insa ma inspaimanta ca nu ajung sa contez. Ma intereseaza prea putin daca viata mea o va lua pe fagasul clasic, insa ma terozizeaza gandul ca nu voi ramane pentru eternitate. Nu stiu de ce ma exprim in scris pentru ca de obicei nu impartasesc atat de mult, nici macar cu mine...este posibil sa o fac pentru a diminua intensitatea gandurilor pe care le las uneori sa zburde...si sa ma afecteze.

Am momente cand ma simt cel mai trist om din lume si culmea ca se intampla fix atunci cand sunt printre oameni. Priviri goale, obisnuitele conversatii de complezenta, no heart2heart....si alunec pe panta melancoliilor mele.

Suntem sclavii propriilor limite, temeri si mai ales ai drumurilor batatorite over and over again. Eu nu stiu cum sa purced la trezire si nu prea pare ca imi doresc.

Si nici macar nu tanjesc dupa atentia cuiva ca orice normal care stie de ce si dupa cine..

Nu, eu o fac la luna, eu si lupii.

I heard that it's ok not to be ok.

ps: acum 4 ani ziceam ca nu am curajul sa vorbesc despre lucruri personale, acum tastez si daca nu dau publish in draft sigur e:) Mare progres ce-am mai facut.