Circle of life

Mai mult ca o maimuta decat ca un om am intrat intr-un cerc, nici nu apucasem sa ies din alea vechi ca mi-am gasit unul nou. Ma tot gandesc cum nu mai pot sa comunic cu nimeni si nimeni nu ma intelege, si cum am ajuns sa imi anesteziez piticii dansatori petrecand mult timp pe instagram. Rau de to nu e, ca spre deosebire de alte dependente asta e si cu aspecte pozitive. Doar ca e posibil sa fie prea mult.. Dar cum nimic din ce fac nu reuseste sa imi puna mintea pe pauza, apelez la ce pot. Minte care are timp sa disece si sa creeze jdemii ganduri. Niciunul incurajator sau de repetat cu voce tare. Si uneori doar daca imi uit creierii prin notificari si poze doar atunci reusesc sa aud linistea. Azi noapte am visat-o pe bunica-mea, moarta de ceva vreme, si de care mi-e teribil de dureros si frustrant dor,  se dadea pe instagram si nu asa orisicum, pusese si #instavideouri si de bucuroasa ce eram ca o vad si o aud din nou ...am dat Repost. Daca asta nu e un semnal ca imi intoxic selfieul cu prea mult virtual nu stiu. Ma gandeam sa fac un detox dar apoi imi iau singura mea resursa, singurul meu prieten reliable: telefonul. Si cum inca nu am reusit sa dezvolt un scut impenetrabil, tot ce vine din exterior loveste si se adauga. Nu vreau sa mai aud oameni, nu vreau sa le aud parerile, mai ales alea legate de mine, nu mai vreau sa fiu mereu aia mai de treaba si corecta din orice ecuatie, nu mai vreau sa imi pese de binele altora, vreau sa imi dau una peste frunte si sa vad cum imi redirectionez energiile catre mine. Cum dracu se face asta? Ca trece timpul si uneori am impresia ca doar cu spalare pe creier o sa reusesc sa ma vindec de personalitatea mea.

So, imi doresc sa tai relatiile vechi ca sa stiu o treaba, sa nu ma mai atasez de oameni noi, sa nu mai ploua in Amsterdam si sa nu mai iubesc oamenii. Sa fiu acaparata de latura mea introvertita si sa imi savurez cativa ani in propriul creier, autista gen. Teribilista, gen?


Revenind la telefon, ca si muzica de altfel, este escape-ul meu.


Mda, cred ca trebuie sa ma apuc de fumat si bagat pula.

Hang on reasons

Hey yo! My one reader :)

Voiam sa te anunt ca in ultima vreme ma ocup (mananc, dorm, gandesc) de Instagram  acolo am posibilitatea sa vorbesc si mai codat decat aici, in imagini. Si desi simt in ultima vreme, poate mai acut decat vreodata, ca ma descurc cu brio la #failatlife ceva mi-a ramas constant: dragostea si conexiunea mea cu patrupedele.

Tot boxerii imi fura inima cel mai des dar ii iubesc pe toti, iar cand dau (afli mai tarziu de ce dau) peste oameni sinceri plus catei simpatici imi salta inima de bucurie. Asa, dau pentru ca m-am apucat de pozat catei prin Amsterdam, the new city I live in. Ii postez aici: https://instagram.com/dogsinamsterdam/

Are you loving the pain, loving the pain?

Am zis ca invat ce mi-a zis frumos Elsa in Frozen: "Let it go!" I will let it go far away, dar mai intai trebuie sa ma afecteze, sa treaca prin mine si sa imi dea sansa sa invat cate ceva nou de fiecare data. Iluzia mea permanenta, I wonder if I'm moving.

Ce am invatat totusi de cand sunt departe:

- pot sa ma supar la fel de tare chiar si de la km intregi distanta
- cuvintele stiu sa calatoareasca si sa raneasca, uneori si sa iti anime spiritul. Si unele si altele au invatat cum sa ma ajunga.
- Adela spune: "prietenii  nu se despart niciodata, doar  drumurile lor fac, uneori, bucle diferite"
- Oana spune: nu se poate fara prieteni, desi comit de multe ori greseala de a-mi dori si fara. Recunosc ca e o greseala sa cred asta si accept ca cu toate cele bune vin si relele.
- uneori oamenii isi fac casuta lor la tine in suflet si nu mai ai cum sa ii dai vreodata afara si e atat de frumos sa ii plimbi cu tine, cu ocazia asta aflu ca si lor le place Amsterdamu'
- stiu ca acolo, in ce sunt azi, sunt si bucati din oamenii care m-au croit, da mi-e prea greu sa ma gandesc mereu. Cand prinde glas vreo intentie de fapta buna, lor le-o atribui :)

Dorurile, le-am impachetat si pe ele, le mai dau voie sa se manifeste, o data pe luna. Uneori de doua ori, alta data de mai multe ori. Si oricat de grele par de simtit, le dau voie ca sunt legatura mea cu ce am trait.

29 in Amsterdam

Mi-este asa dor de o dupa amiaza insorita in care sa am chef de o plimbare in parc (sa alegem Herastrau). Sa gasesc material pentru copilu din mine, pentru artistul din mine caruia ii place sa se exprime pe instagram, sa ma intalnesc cu multi catei fericiti ca sunt liberi si pot alerga in voie. Sa imi gasesc locul pe o banca suficient de retrasa a.i. sa pot citi cateva pagini dintr-o carte de care trag de atata vreme, dar si suficient de bine pozitionata a.i. sa pot asista la scenetele ce se desfasoara pe aleile parcului. O inghetata, o vata pe bat, pasaricile pe ramuri. Scenariul unei zile la care visam si cand eram in Bucuresti, daramite acum la mii de km departare.

Tihna doresc. Zbucium am nevoie. Claritate si incredere sa fie.

Iarna rascolitoare

Dragostea doare. Prietenii dor. Neimplinirile dor. Respingerea ajunge sa doara. Dezamagirile pot durea si ele. Distanta nu stie. Viata sa mearga inainte fara tine, e chinuitor. Familia, nu recunoastem, dar doare si mai tare. Prostia doare cel mai tare. Doare si cand esti ranit de cel pe care-l doare. Uneori daca esti sincer cu tine, te doare. Chiar si cand ranesti, te doare.

Toate astea cand nu dor, sapa. Stii la ce ma refer oricat de necorelat suna. Sapa si lasa dare, pe care le mai astupi sau le mai zgandari, dupa psihic. Dorul, asa e el.

Mi-e dor sa fiu in contact cu gandurile de 4 am. Nu si sa am motive care imi macine somnul de frumusete. As prefera filozofiile la liber.

Si apoi vine maine.

Excuse me for a while

Oare se aseaza lucrurile?
Oare sunt secata si trecuta prin tot ce s-a putut trece de nu mai simt panica, greutatea de a-mi avea de grija si de a supravietui cat mai bine posibil intemperiilor umane?

Ma bucur, reusesc sa primesc bucuriile dar nu sunt miscata asa cum ma misca pe mine marile gesturi. Maturitatea de a trai clipele-mi date? Nici nu mai analizez orice gest frumos, primesc si atat, nu ma mai simt indatorata.

Ma intristez, ma umplu de ganduri atunci cand ma afecteaza ceva sau cineva si ma prepelesc in continuare pe toate partile dar nu mai plang. Nu le mai iau ca pe ceva din vina mea la propriu si sa simt ca le merit, le iau ca pe alte intamplari, pe care astept sa le depasesc sooner or later.

In fiecare duminica ma gandesc la ea, o vad, imi aduc aminte de atunci cand imi facea ea baita, apoi cand ii faceam eu ei, de toate momentele in care am avut jocul de roluri creat de cursul vietii. In toate povestile mele se afla "cum facea mamaie". Imi lipseste ea si ma innebuneste in continuare gandul ca nu mai e, ca nu mai pot sa o caut si sa o gasesc, decat printre amintiri. Nu mi-e de ajuns.

Inca ma gandesc de ce scriu, doar pentru ca mi se aseaza cuvintele in cap asa sub forma de poveste, de analiza pe sentimente si trairi? Sau scriu pentru ca oricat as incerca sa spun ce simt celor din jur niciunul nu reuseste sa ma auda, asa cum o fac eu cand comunic singura aici...poate pentru ca imi place sa traiesc in capul meu, unde toate dilemele si scenariile sunt scrise dupa gustul meu. Poate.


Fundal sonor pentru ganduri asternute la ceas de seara

No longer me

A long time ago, am inceput un blog osbscur cu cateva dintre versurile de mai sus. Blogul cela fuse si se duse iar acesta merita sa stie parte din alienarile mele. Merita cumva si sa revin, sa imi auda trairile, dar cine are timp de prostii? :)

Eu nu ma mai duc azi acasa..

Am sufletul greu si incerc sa mi-l port zi de zi. Il plimb, ii dau sa rada, ii arat lumea, ii dau voie prin bai inchise sa verse o lacrima, il las sa ma poarte printre amintiri. Il las sa-mi stea zilnic acolo sus, in gat. Sta acolo si asteapta sa ii dau voie sa o ia la sanatoasa. Sau poate doar vrea sa ma asez unde si sa inlemnesc, sa nu se mai chinuie nici eu nici el.

Nici tastele nu-mi mai sunt asa de ajutor, nu vor sa tasteze tot ce e in mine. Vor sa ma lase sa ma inchid si mai mult, sa nu stie nimeni. Noroc ca am muzica si uneori suficient noroc cat sa prind o bucatica de noapte in care sa-mi ingadui libertatea de trai sentimentele alea indesate.


Mereu am simtit ca simt cea mai trista apasare, mereu ma credeam cel mai trist om din lume. Nu stiam nimic. De acum ma pot considera cel mai trist om din lume, acum am si motive reale. Acum inteleg ca am pierdut un om care m-a croit. E pierderea mea.

 

O lectie greu de dus

De aproape o saptamana un nou cuvant si-a facut loc si a capatat sens printre gandurile mele: muribunda. 

Omul pe care eu l-am iubit cel mai mult pe lumea asta, in gura mare, si care mi-a fost cel mai aprope: mamaie. De aproape o saptamana se stinge usor usor. Greu sfarsit are de dus, bucatica de carne care a mai ramas refuza sa mai bea, sa manance si nu a mai deschis ochii de o saptamana. Doar se vaita, inconstient. Nu o mai poate ajuta nimic, doar pastilele de dormit care ii mai opresc vaitatul. Medicii de la 5 salvari au fost sinceri si ne-au spus ca nu au ce face pentru ea la spital. 

In fiecare zi adorm si ma trezesc cu gemetele ei pe fundal si imimenta cuvintelor " a murit". Placa pe care mananc, dorm si rulez cu inima ghimpe. 

Nu pot sa dau vina pe nimeni pentru chinul ei, nici pe medicii care ne-au zis din start ca nu mai e nimic de facut si ca nu ar fi o prioritate ingrijirea ei in spital, nici pe mami ca nu a stiut ce sa ii faca, sau ca a cumparat deja cele necesare inmormantarii, nici pe bolile care au lovit-o. Pot doar sa ma gandesc ca ar fi trebuit sa fiu mai des langa ea si sa ma fi bucurat mai mult ca o am. Mai pot sa ma rog sa se termine si fie linistita, sa plece impacata ca am iubit-o enorm si ca a fost un om bun. Cea mai buna mamaie. Cea mai buna mama si cea mai tare sotie. Doar l-a caftit pe tataie dupa ce o batuse si el initial. Nu am foarte amintiri care sa ruleze acum, creierul meu e ocupat cu placa de mai sus. 

Mi-este aproape imposibil sa respir si sa ma gandesc prin ce trece si ce ii este dat. Prefer sa respir si sa nu ma gandesc. Sa incerc sa omor speranta ca-si ca reveni vreodata. 


2014 nu a avut start bun pentru mine, ma voi bucura in timp ca a reusit sa ma pupe de ziua mea. Si poate pentru ea si la fel ca ea voi reusi sa iert. Sa reusesc sa fac sa conteze prezenta ei in viata mea. 

O aud si in mintea mea si in camera cealalta si desi pare groaznic sa treci prin asa ceva, asa si e cand sunt departe, cand stau langa ea sa o ingrijim si vad cum a ajuns..e doar dureros. 

Ma chinui sa scriu de atatea zile, cu speranta unei alinari dar mi-e teama sa nu ma rup. Sa cad de tot. Nu o mai am pe mamaie sa ma duc sa plang la ea. singurul om din lume care stia sa ma aline. 

Iar noi...asteptam sa moara. 

De ce mai sufar

Si uite cum intr-o seara cand ma gandeam ca as vrea sa stiu cum sa fac sa reiau obiceiul de scrie pe blog inspiratia a venit singura :)

De data asta nu vom fi cripitici.

Cum in fiecare seara consum, printre altele, si internet romanesc pe paine, si dupa ce am citit unul dintre obisnuitele bloguri, am ramas cu gandul ca mi-ar placea si mie sa imi adun toate identitatile virtuale la un loc, un fel de pocket digital me, sa se vada pe unde activez.
Si de activat, cu putin curaj, am inceput sa o fac prin diverse locuri pe care inainte nu le-as fi luat in seama. Si anume:
- am fost nevoita sa imi fac cont de twitter, si teribilista de mine spunea altceva pe vremuri, cititi aici textul cu ce am gandit pe atunci. Nu pare sa ma atraga pentru moment, da putin am strambat din nas cand a trebuit sa il fac. Asa sunt eu, cu 4 ani intarziere numa'
-mi-am facut cont de Instagram, de Tumblr - folderele cu poze colectionate spuneau despre mine ca imi place sa ma exprim vizual (acum jumatate de an nu as fi renuntat la mura mea neagra pentru nimic in lume, nici macar pentru instagram - the land of hipsterish pitipongeala)
- am tot felul de conturi dubioase pe care inca nu le folosesc: slideshare, linkedin

Deci  da, sufar ca nu ma am toata la un loc, aliniata frumos ca pentru ochii unui evaluator. Sufar ca fiecare mediu e diferit si ma lasa sa ma exprim in mod diferit, si mi-e ca nu reusesc sa mentin o coerenta. In cuvinte nu reusesc, macar in imagine sa o fi facut. Dar in acelasi timp realizez ca nu vreau sa am o identitate liniara, sa ma cuibaresc in cateva etichete si atat. Better to struggle with so called insanity.


Azi am aflat cum se numeste un alt sindrom de care par sa sufar: FOMO este termenul.
Si cred ca il voi trata in curand cu un digital detox, ca devine coplesitor. Mai multi termeni ubercool si locul de unde am aflat eu: aici. Sufeream si inainte, si este o idee cu care traiesc in mod constant: "cu cat invat si aflu mai multe, sau citesc mai mult, realizez cat de putine stiu si ca nu voi ajunge vreodata sa acopar tot ce ar mi-as dori". Sick and disturbing I say.


Sufar de dor de mare. Anul in curs, care ar fi trebuit sa fie norocos (are 13 la urma u know?) ar fi trebuit sa-mi poarte pasii catre valuri si soare, mult soare. Ca pentru o soparla. In schimb, eu singura nu mi-am purtat pasii decat vreo 3 zile si numai pana la Marea Neagra. Nu sunt rasista dar mi-ar fi placut tare sa imi implinesc anul cu o culoare mai aproape de suflet.

Asa:

Sufar de personalitati multiple, sau asa ar trebui in my line of work. Adica dupa ce ca trebuie sa indeplinesc mai multe roluri (si nu, nu iese cu role-playing) pentru aceeasi turma, mai trebuie sa fiu si alta persoana, alta voce pentru diverse turme. That makes me crazy? Cioban schizoid? Nu, ma innebuneste ...pentru ca nu pot si nu accept sa ma dezic de personalitatea mea si uneori se cere.

Sufar ca vine toamna, teoretic blogul meu ar trebui sa inceapa sa aiba texte noi, ca doar scriu cand melancolia-mi revine.

Publish.

Din trecut

Te-am scris de ceva vreme, iti dau drumul acum :) 


Am un orgoliu ca la carte, mare si prostesc. Sunt in stare sa raman singura toata viata, daca asta presupune sa nu-mi trec peste mandrie. Este clar, ma caracterizeaza una dintre cele mai evidente dovezi de prostie de care dau dovada oamenii in existenta lor.

Si uite-ma cat sunt de constienta. Nu ma mira insa, penru ca toata viata am fost constienta de limitele mele si la fel de inerta ca o fiinta fara vlaga.

Sufletul ce licare in mine ramane paralizat deseori in fata trenurilor in care trebuia sa urc pentru a fi fericita.

Oh da, in rest traiesc inocent si uneori prosteste asa cum o fac si ceilalti si ma imbat cu apa rece cum ca's pura, corecta si dreapta si asta cumva ar trebui sa conteze cand fac calculul total.

Asta e biciul periodic aplicat care ar trebui sa aiba rolul de a ma mobiliza. Prostii, alte prostii. Singurele motivatii care ma misca, si care ma fac sa simt ca asa trebuie sa fie, sunt povestile in care actionez pentru a indrepta lucrurile. Da, maica traumele din copilarie m-au facut sa cred ca eu am rolul de a interveni ..making things right. Psihologia de balta ar avea cateva explicatii si cauze. Nu vreau sa le aud, vreau sa se intample. Copilul meu asteapta neincetat, chiar si cand am gura mare si orgoliul cat casa.

Am plecat sa am de unde sa ma intorc

Am ramas putin blocata in 2012, am uitat sa trec zilele si sa traiesc anotimpurile.
Ies, ma plimb, miros aerul dar vin acasa si ma uit la aceleasi poze, ascult melodii cheesy si nu ma gandesc la nimic, nici daca ce ar fi, nici daca va fi, nici macar ce nu a fost. Pur si simplu, am ramas nitel in trecut, ala de nu a avut loc.

Gust mereu cu aceeasi placere trecutul, si ala ce a avut loc si ala din scenariile mele.

Dincolo de cuvinte

de ce trebuie sa ies din lumea mea?

e atat de greu sa construiesti relatii, sa dai sens tuturor bucatelelor de viata ce ti se desfasoara ori pe repede inainte ori intr-o amorteala atat de....statica. si sa astepti sensul ala de care se povesteste ala prin batrani ca vine de la o anumita varsta, sau cum frumos ne invata filmele, cartile si viata: dupa mult prea multe pierderi.

 a merge fara directie si a trai fara sens poate fi atat de proaspat uneori, atunci cand nimic nu e in plan si totul se intampla, insa devine atat de demotivant si iti indreapta energia pe cai atat de gresite de cele mai multe ori. Poate de asta, la baza dorintei mele de a citi oameni, sta nevoia de a afla cum o fac ei, cum dau sens si cum se impaca cu propriile ganduri.

 stop fighting against yourself ar fi o metoda I'd say, sau nu mai pluti in deriva. Si iar vine, ca o placa stricata, intrebarea: de ce, pentru ce? for what is worth?


 speaking a dead language.