Cacatul este al naturii lege

Sunt oameni care exista si frizeaza penibilul. Nu stiu ce cacat de expresie este asta dar simteam nevoia s-o exprim. Ce-i mai rau este ca sunt oameni pe care ii cunosc, si carora (cred eu si ma mir de ce o fac) le datorez un minim respect si cu care nu trebuie sa fiu acida si nesimtita, macar pentru vremurile in care drumul m-a tinut alaturi de ei.

Pe multi ii desconsider pe motive de folosire a limbii romane, cand se trece la fatarnicie, lingusire si victimizare deja m-au pierdut pe drum. Dilema mea (una dintre ele) este cum sa reactionez, nu stiu daca sa le trantesc toate gandurile mele in fata, nu ar avea vreo relevanta pentru ca de obicei comportamentul lor este confirmat de prietenii lor si clar as ramane doar o parere contra (din invidie desigur), sau sa tac si sa raspund frumos si civilizat desi nu ma mai simt eu atat de bine cu cele nespuse. Sunt multi, umbla in grupuri si zburda liberi. Am stabilit acum multa vreme ca nu m-a cacat nimeni pe mine pe post de iluminator si totusi.

Unele dintre grupurile in care ma invart par ca nu ar fi evoluat din liceu. Oameni care nu contenesc sa se laude, sa isi afiseze ostentativ bunurile, realizarile din punctele lor de vedere si eventual oameni care nu contenesc sa caute nefericirea din viata celuilalt. Nevoia aia disperata de a-ti confirma ca nu esti singurul nefericit si cum e cel mai simplu si usor de recunoscut daca nu atunci cand il acuzi pe celalalt de asta? Subtil sau nu.

Aveam o fosta colega de munca care ma intreba in mod repetat daca sunt suparata, o facea si sa se bage in seama cu mine dar si din motivele enuntate mai sus. Si am observat ca nu e singura, cunosc oameni care dupa ce te intreaba ce ai primit sau cum ai petrecut undeva simt nevoia sa concluzioneze " da nu prea ti-a placut nu?". Corect sunt si eu de vina, fiind o persoana cu bun simt si mai ales o fire introvertita/selectiva, dar faptul ca se repeta si in alte situatii si cu alte persoane ma face sa cred ca nu gresesc atat de mult.

Ma revolta uneori cum fac eu sa fiu cea care se gandeste si la binele sau bunastarea celui de langa si cum imi fac griji sa nu fac sa se simta prost cel de langa mine. Si ca o desteapta ce sunt, evident ca nu ma refer la persoanele dragi. Ma revolta cum de eu iau in calcul aceste aspecte si astia umbla liberi si se mai aduna si in grupuri. Traiesc, respira si au invatat si sa-si puna poze pe facebook.

Am un fost coleg, baiat harnic, descurcaret in viata asa, care e putin analfabet si ignora cat este de ridicol. In mod sistematic ma saluta si ma intreaba "cum mai stau cu dragostea". In afara de faptul ca intrebarea-i mai mult decat lame, niciodata nu a inteles ironiile mele (finute ca pentru o fata finuta) si niciodata nu si-a facut curaj sa ma invite pe undeva. Ma scarbeste uneori prostia lui dar nu vreau vreodata sa risc sa ii explic. Pentru ca nu ar intelege si s-ar simti jignit.

Nu am nicio legatura cu acesti oameni, insa sunt momente cand ma intersectez cu ei si nu stiu de unde tot ii caca pamantul asta si cum sa procedez. De cele mai multe ori aleg sa-i evit, dar nu reusesc intotdeauna.

Probabil sunt singura din tot online-ul asta care incearca sa isi tina separate cele doua vieti virtuale: blogul si facebookul, si viata reala. Separate fiecare intre ele. Nu as vrea ca vreodata cei din categoria la care ma refeream mai sus sa ajunga sa-mi citeasca blogul, m-as simti manjita. Nu ca s-ar simti vizati, sunt sigura ca nu ar avea vreodata vreo banuiala. Nu vreau sa o dau in mihai bendeac style dar exista oameni atat de limitati in si de nemernicia lor incat nici cu spalarea de creier nu am reusi sa rezolvam ceva. Asa suntem toti, fiecare cu hibele lui, ne incrustam atat de tare in ele, incat nici daca ne-am lovi de usa nu am recunoaste-o.

Un post pentru sfarsitul de an si pentru implinirea unui sfert de secol. Sper ca usa mea sa aiba link si comentarii pe vreun blog, asa as avea sanse sa o recunosc.