We never learn

Cu ocazia vizionarii filmului "Hachiko: A Dog's Story" am realizat inca o data ca nu imi plac oamenii. Nu vreau sa cresc mare si sa ii ajut, nu vreau sa ii inteleg, nu vreau sa ii cunosc. As vrea sa am parte doar de exemplarele alea speciale, cele cu amprenta. Si atat..dar fiindca nu se poate prefer sa nu propovaduiesc ipocrizia in sus si in jos si sa ma fac ca sunt a people person.

Este povestea unui caine, care isi asteapta stapanul, si care continua sa il astepte in fata unei gari, in fiecare zi, timp de 9 ani de la moartea sa. In fiecare zi, il cauta printre imaginile oamenilor ce se perinda pe acolo.

Sunt necuvantatoare care vor fi de zeci de ori mai bune si mai curate decat oamenii. Fiind un film inspirat din realitate, acel caine a existat, si pana la moartea sa, adica timp de 9 ani a continuat sa vina si sa astepte. Niciun om nu va fi in stare de asa ceva. Nici macar cand pretinde ca iubeste. Devotamentul nu ne sta in caracter, sau daca se mai gaseste unul sa fie devotat, se vor gasi si ceilalti care sa ii dea repede in cap, sa il invete ca greseste.

Asta ca tot vine V cacat day, si ca tot se sinucid atatia din dragoste (sau probleme mentale as zice eu), se omoara intre ei din gelozii, fac atatea, dar niciodata nu va fi unul in stare sa arate devotament, mai ales cuiva trecut in nefiinta.

De ce?

Pentru ca suntem oameni.