Cum?

   Am mintit. Am refuzat pe cineva scuzandu-ma cu ceva solid. Nu stiu cat de rau imi pare pentru faptul ca am mintit pe cineva apropiat, cat pentru faptul ca asa ceva nu imi sta in caracter. Am refuzat pentru ca stiam cum va decurge evenimentul si pentru nu imi place sa fiu fortata sa ma comport precum o ipocrita.

   Stiu ca jucatul asta de a fi o persoana amabila si plina de optimism cu persoanele care nu neaparat imi repugna ci pur si simplu nu imi sunt pe plac ma va conduce intr-o buna zi la o izbucnire. Si una mare, deoarece sunt obisnuita sa fac si sa spun absolut tot ce imi trece prin cap. Ma mandresc cu faptul ca sunt directa, sincer de brutala uneori. Nu ma ajuta, dar ma linisteste. Am ajuns la un stadiu in care sunt nesimtit de sincera, si culmea este ca a inceput sa imi placa. De aceea, am incercat ca macar cu persoanele pe care nu le plac dar care nu m-au deranjat cu nimic (grav) sa ma comport rece si distant. Sa le evit. Nu mi-a reusit mereu, dar e de apreciat din partea mea dramul de constiinta care ma insoteste. Spre exemplu (unul banal de altfel) am incercat sa imi evit fostii colegi cu care nu am avut decat o relatie colegiala (sau nici atat) pentru ca urasc conversatiile acelea ipocrite in care insiri numai aspectele pozitive din viata ta (casa, masina, vacante, iubit/iubiti) si nu numai ca si le insira ( ca eu tac, sau uneori continui dupa model) ci le mai si transforma in povesti greu de crezut, dar aprobate de catre mine. Eu, omul amabil, ce se presupune ca a dobandit o anumita maturitate si stie sa faca fata cum se cuvine, oricarei situatii. Desi  acest "cum se cuvine" este considerat de catre unii a fi delicat, amabil, respectuos si fara scandal, pe cand eu tind sa il cred "asa cum simt". Bineinteles, fara a cadea in extreme in niciuna din cele 2 situatii.

   De ce as vrea eu sa iti povestesc tie cat de ( numai ) bine imi merge cand am putea vorbi de anii ce au trecut, de amintirile comune. Nu ti-ai castigat acest drept, iar ca sa ma laud la tine cu marile mele realizari (care pot fi sau nu adevarate) iar nu cred ca meriti. 

   Uneori as vrea sa ma distantez (brusc daca s-ar putea) de anumite persoane sau situatii, insa cand vine momentul nu mai sunt la fel de sigura ca asta imi doresc. Poate fi si din cauza obisnuintei, poate fi si din cauza ca in majoritatea situatiilor din viata am reactionat de abia atunci cand mi-am luat sutul (binemeritat daca am ajuns pana la momentul acela) in fund. Insa pe cat posibil am incercat sa evit situatiile in care sa fiu fortata sa ma comport neadecvat personalitatii, principiilor sau amalgamului de factori ce ma insumeaza.

   Inca mai am timp sa repar acea minciuna, sa daram acel presupus motiv, insa stau sa si ma gnadesc la ce este mai rau: ca am mintit pe cineva care probabil nu ar fi meritat sau ca a trebuit sa recurg la asa ceva? Toate acestea asociate personalitatii si felului in care ma stiu.

As avea si o o alta intrebare (pentru voi sau macar pentru posteritate): fac o drama din asta pentru ca am fost un embrion cu XX, sau datorita educatiei si celorlati factori ce tin dupa iesirea din barlog (bultica)?