Carry on

Suntem cu totii atat de ocupati sa fim normali, sa nu se intrevada nicio urma de vulnerabilitate incat ma intreb toate melodiile, cartile, filmele astea de descriu durerea atat de frumos de unde se inspira? Sunt toate SF uri si nu am prins eu ideea?

Un om mare, e cel care recunoaste ca traieste, simte, e puternic doar prin faptul ca recunoaste ca exista obstacole ce-l doboara. Da, omul mare se si ridica. Pana la a te ridica trebuie sa faci pasii necesari de a pune degetul pe rana. Cat de greu e sa faci asta? Sa decojesti straturile mastilor pe care le porti atunci cand ti-e bine. Pot si singur, nu e atat de grav. Mi-e frica sa ma judeci ca sunt slaba si prefer sa tin pentru mine tot ce pare de nedepasit. Si cand te gandesti ca daca le imparti, povara se redistribuie. Ironic, nu?

Nu imi dadusem seama de asta, dar am si eu un refugiu: muzica. Si ma gandeam zilelea acestea cum Pink, draga de ea, mi-a atins multe dintre starile alea pe care mi-a fost teama sa mi le asum.
Iar zilele astea a revenit cu un videoclip frumos, nu o stare ci o directie: Try :)




La multi ani dear Insanidade! 5 anisori impliniti. Esti al meu :) Face ce face, si octombrie mi-aduce numai experiente interesante. 

Atatea.

Am vrut sa fiu speciala, ma tot denigrez in ochii mei si am asteptat sa ma vada altcineva si sa ma convinga ca nu e asa. Sa realizeze ca sunt doar vorbele de mine si ca ce zace in mine e talent pur. PENIBIL si totusi nu stiu daca e careva sa nu fie insotit de aceasta speranta. La mine vine foarte mult din nevoia de validare. Eu stiam ca nu e asa, ca nu sunt atat de rau pe cat ma marketez dar mi-a fost frica sa cred. Daca as crede ar trebui sa ma comport ca atare, sa caut si sa imi asum. That's a nono. Am vrut sa fiu vazuta. Am fost. Am cautat alte drame pe care sa mi le atribui. Nu constient, pentru ca daca o faceam constient orice urma de logica le-ar fi daramat. Astept. Si eu nu mai vin. Poate e cazul sa pornesc de la premiza ca eu nu sunt in stare sa ma salvez. In deriva. Dar pe alocuri rasare dorinta timida ca "am vrut" sa fie "vreau". Trebuie doar sa fie cultivata cat mai mult si sa prinda incredere. Trebuie sa ocup cumva spatiul alocat dramatizarii cu activitati placute. Am tot zis ca o va face altcineva, ca ma va scoate de pe pantele meloancoliei mele, dar nu are cum atata timp cat eu refuz sa ma las purtata pe alte cai. Nu domne, mie imi place sa fiu trista. Sunt in elementul meu, si uneori tristetea nici nu doare ci devine placuta..ma invata, in mod gresit, sa ma resemnez. [incep sa-l depistez pe primul, acum sa il prind de un crac: doresc sa ma apropii de oricine, gasesc de cine, urc usor usor, ma iluzionez si la prima mustacire incep sa gust dezamagirea, sunt atat de prinsa in ce mi se intampla mie incat nu vad nici sa ma lovesti cu tigaia-n ochi ca poate nu doar eu sunt dezamagita. Si apoi incep sa ma indepartez si sa caut alta sursa de caldura...sufleteasca cica] Ha! si ma cred speciala cand reusesc sa stabilesc anumite conexiuni. Dar mereu le vreau mai intense, mai mai mai...

wasting

Orice-as face, pierd. Pe mana mea. Renunt e verbul cel mai des uzitat. Pacatul meu capital si dureros: nu pot simti indiferenta. <\free to need some help>

Azi m-am exprimat. Tine minte Oana data, ca daca vei regreta, sa stii cand ai pus in cuvinte, prea putine, ce ai reusit sa simti zilele, saptamanile astea. Azi am aruncat ultimele flori, poate ultimele daruite din toata inima si cu bucuria unui copil. Se simte ca dracu sa fii adult, nu e greu sa iei o decizie, e greu sa fii pregatit sa traiesti cu ea. Azi am zis pas, poate singurului om capabil sa ma iubeasca, fara nicio obligatie. Azi m-am intors frumos in colivia mea si cand si cand ma amagesc ca sigur mai reusesc sa deschid portita. Azi am mai dezbracat un strat de egoism. Pastrez inca restul, nu ma vad prea curand sa renunt la tot, nici macar de dragul unei mari povesti. Dar asta e explicabila, pentru ca nu cred ca exista. Mereu am preferat sa fiu suprinsa decat dezamagita, si uite asa m-am oprit din a-mi mai dori. Azi, mi-a trecut prin cap ca si eu pot fi un om de cacat.

Dezordine

Imi place sa ma joc de-a dilemele, cand stiu ca resemnarea anticipata e singurul drum pe care-l stiu. Imi placea sa cred ca detin controlul, situatii lejere care nu ma solicitau m-au facut sa traiesc cu impresia ca eu nu am de dat nimic. Nu mi se cere, nu dau si traiesc intr-o iluzie in care eu stiu ce se intampla. Obisnuinta e a dracu, iti da impresii. Urania mi-a povestit azi ca ma gandesc de 10 ori inainte sa iau o decizie si ca sunt inhibata de riscurile pe care ar trebui sa mi le asum. Capricornul se gandeste de multe ori si intoarce pe toate partile orice act, dar o face pentru a lua o decizie calculata. Ghici ce? Eu o fac pentru ca nu vreau sa ranesc, nu vreau sa ma julesc neintemeiat si nici sa imi asum si sa ofer tot... Deci la mine nu e atat analiza cat frica, lasitate. Imi imprumut cuvinte, idei, sentimente. Ale mele sunt atat de nepalpabile incat nu stiu daca le am pe undeva, macar pitite asteptand sa fie rascolite. Imprumut comportamente, incep sa ma intreb daca in afara de frica e ceva ce este al meu? E copilul din mine care nu indrazneste sa spere, cel care si-a cimentat prezentul cu cotidian pentru a-si lua mintea de la orice pe termen lung. Copilul care nu lasa adultul sa inainteze, cel care asteapta sa fie luat de manuta si indrumat. Cel care nici dupa ani de filozofeli ieftine nu a reusit sa dibuiasca singur drumul. Mi-e frica si de regrete. Desi pana acum nu am regrete, inseamna ca ceva bun oi fi facut, cum ar veni mi-am cantarit suficient de bine deciziile. La naiba!

conflict de simtuiri

Stiu ce cred. Insa nu ma lamuresc daca ce cred coincide cu ce simt. Si pana nu ma prind, voi pluti in nestire. Mi-e teama sa nu tot caut in altii tot ce ar fi trebuit sa caut in mine. Si parca pana nu  gresesc nu ma vad desteptandu-ma. Poate nici atunci :) si poate in mine nu e, de aia nu caut. No love motherfuckers.


Cand sufar din cauza mea am puterea (teoretic) sa schimb ceva. Asta ar fi explicatia pentru care ma incapatanez sa sufar pentru altii. De asta ii las sa intre pana in hol. Sa sufar ca nu se sterg pe picioare. Din pacate sau din fericire, accesul mai departe este strict interzis.
Me imagino dentro de tu piel.

Cand eram mica mereu credeam ca este imposibil sa ajung la sufletul cuiva. Nu stiam ca de fapt realitatea mea de azi ma face pe mine sa fiu inalcanzable.

[randuri pescuite din valtoarea gandurilor - coerenta ar fi prea mult si pentru mine] ps: that song could easily be about me, but then again who isn't?

Flori de tei

Pentru ca ascult in mod obsesiv anumite melodii le pot asocia unor perioade din sirul meu de trairi. E ca atunci cand treci pe langa cineva si izul care vine te poarta fix la un "atunci" din viata ta.

Cine zice ca nu se poate calatori in timp? Cine? Poate cine nu ramane blocat printre randurile unei carti, amintiri, trairi. De fiecare data cand simti ca se misca ceva acolo, vei simti nevoia sa te intorci. Nu ai cum altfel. Asta daca vrei sa ai puterea de a continua.


Am visat atat de rar si am visat frumos si mai rar incat singurele ocazii mi-au imprimat diminetile cu un sentiment de bine iar incercarile de rememorari erau savurate cu atat de multa placere incat incercam sa nu mi-aduc aminte tot visul deodata.

I know it's wrong

Inca nu gasesc in mine puterea de a ierta, mereu durerea e la fel iar iertarea nu pare sa isi poata face loc. Aceeasi rana, aceeasi intensitate. Iar in zilele cand o ignor, mai multa indiferenta. Ma transform in stana de piatra. Nimeni nu ma poate convinge ca oamenii au voie sa greseasca fata de mine, mai ales cei care erau datori sa ma protejeze. Sau cei carora le-am permis sa se apropie.
Stiu ca oamenii sunt imperfecti si fac greseli dar nu pot iesi din durerea mea, sa mai incerc sa ii inteleg si sa iert. Pur si simplu nu pot. Si nici sa urasc nu pot. Imi ramane doar sa ma zbat.

Ma imbat cu iluzii ca ma pot apropia de oameni, altii noi de descoperit de fiecare data si ajung mereu la concluziile mele, sunt atat de departe ca nici nu mai stiu ce am cautat in primul rand. Nu am stiut niciodata sa pun in cuvinte ce simt dar acum nu mai am cuvinte, saculetul se goleste din lipsa unui petic bun cu care sa-l captusesc.


Ploua de rupe afara, uneori vremea are o modalitate atat de frumoasa de a-mi fi alaturi.

e luna plina

Nefericita pe termen lung. Fericita pe bucatele.

Intre pagini

In fata mea s-a asezat o batrana nebuna...intens machiata. A verificat paharele goale de Sb de cateva ori si scrumiera de chistoace, cred. S-a asezat si si-a scos un sandvis si a inceput sa il manance in timp ce a mai verificat o data paharele. Poate poate.

M-am oprit din citit.

Sa judec? Sa urmaresc, sa compatimesc? Sa imi fie frica sa nu ajung asa? Pana la urma ne e mila de cineva pentru el si situatia lui sau pentru ca apucam sa ne proiectam propriile temeri? Sa ma bucur pentru ea ca a scapat de lanturile normalitatii? Sa ma revolt ca eu stau si tastez si pe ea o chinuie viata?

De ce-mi pasa si nu-mi vad de treaba mea? Simulez trairi sau sunt intr-adevar miscata de tot ce nu pot controla si nu este BINE?

Ps: pseudo ganduri din fata unui pahar de cappuccino

Lost in translation

Multe angoase ne bantuie existenta de-a lungul vremii trecute, si probabil multe temeri si pentru vremuri viitoare. Ne prindem in cate-o bucla si tot ce e nespus tinde sa apara chiar si noaptea in somn, sau in texte incoerente pe un blog. Asa a inceput la mine povestea blogului. Cu nespusele si timid, cu cele netraite.

Iti doresti, tanjesti dar nereusind sa iesi din bucla nu iti dai seama ca o privire de ansamblu in timp te-ar face sa zici: " ce mic si prostut eram".

De fiecare data vor fi mici sau mari neimpliniri care sa ne tulbure fericirea. Probabil de aceea se spune ca fericirea e compusa din momente si nu este o stare continuua. Dar ca sa o simti trebuie sa traiesti in prezent. Iar prezentul este atat de scurt, cand sa apuci sa-l traiesti? Chiar si de-ai stii cum. Noroc ca iti ofera drept consolare amintirile.

Intotdeauna m-am concentrat pe ce nu am. Si mi-alimentez cu succes orice traire sau gand distructiv. Si stiu asta. Insa niciodata nu voi avea capacitatea de a fi ceea ce nu sunt. [why I am like this, why winter is cold]. Sper doar sa fiu putin mai desteapta si sa sar pragul propriilor limitari ca alea ma tin in loc si pe alea le lustruiesc ca si cand mi-ar fi comori de pret.

Au fost timpuri cand melodia asta se auzea atat de bine in primele ore ale diminetii.

ps: pe vremuri ora 4 am ma facea mai filozoafa, acum ma multumesc sa insir ganduri si texte chinuite la ore prea tarzii

Drama unui beutor de cappucino

De ceva timp am descoperit ca mai tot romanul ce stie americanul pe de rost: Starbucks. Si cum sunt un om al tabieturilor si mai ales al abuzurilor (eu prefer sa numesc fenomenul fidelitate intensa), indata ce am descoperit care-i al meu am inceput sa practic un sport periculos: cappucino whip cream. Oricand, oriunde si mai ales insotit de o prietena si foarte rar de un portofel (aproape) gol, mai palpitant asa I kid u not. Am ajuns sa intarzii la munca sau sa scot oameni in oras doar ca sa savurez un pahar din potiunea magica. Si mie mi se parea amuzant in timp ce o comiteam.

Pana aici nicio problema, primele dati totul excelent si chiar am ajuns sa descopar formula ideala, si cu totii stim (adica eu) cat de greu e sa ma multmesti pe mine. Insa de la o vreme paharul venea din ce in ce mai usor. Pentru neobsedatii de cappucino si de detalii, acesta se prepara cu spuma de lapte, care dupa ce este amestecata se lasa foarte mult in pahar. Deci incepusem sa savurez si mai intens cand vedeam ca raman cu mai putin decat decent in pahar. Pana cand intr-una dintre zile, dupa ce am amestecat, am ramas cu mai putin de jumatate din pahar [impinsa de papilele mele gustative si de incercarea mea de a nu mai fi atat de fraiera in ceea ce priveste pe ce dau banii si ce primesc in schimb] am mers la cei care ma serveau si i-am intrebat daca asa trebuie sa arate, 13 ron 2 guri? Baiatul care m-a servit mi l-a inlocuit si se straduia sa imi spuna care e reteta si ca poate nu intotdeauna este respectata, in fine i-am spus ca nu trebuia sa il arunce ci pur si simplu sa completeze. Victorie! am fost, am zis si m-am intors cu paharul plin.

In urmatoarele ocazii am experimentat reactiile la rugamintea mea "sa fie plin" si am dat explicatiile necesare ca sa fiu in regula si cu ei si cu mine. Apoi am trecut la un artificiu "sa fie putin mai plin daca se poate" si anume sa ma exprim ca si cum eu ii rog ceva si nu ca ii invat eu ce sa faca cum reiesea mai devreme. Si in timpul asta am descoperit si ce credeam eu secretul: sa nu imi mai puna capacul si astfel lichidul e mai mult iar frisca poate sa stea linistita deasupra.

De fiecare data cu mai mult tupeu si cu putin mai multa incredere am tot continuat sa procedez asa si astfel sa ii laud pe cei care raspundeau amabil "pretentiilor" mele, deja stiu vanzatorii din strabucksurile din Bucuresti. Pacat ca nu m-au invatat si ei pe mine. Si fix dupa ce am laudat-o pe o tipa care serveste in Afi urmatoarea data mi-a servit galusca de om suparat la locul de munca. Uitasem sa specific de la inceput doleanta mea si m-am dus cu cana dupa ce am amestecat acolo langa ei si i-am rugat sa remedieze situatia daca se poate, probabil si pentru ca au crezut ca oi fi venind sa cersesc un free refill, tipa a venit si mi-a trantit lapte peste de am baut numa lapte aseara. Nu am zis nimic, pentru eu sunt pretty much dumb in situatiile de acest gen. Dar imi aduc aminte de alt moment in care am mers sa solicit ca Venti sa fie Venti si alta donsoara m-a intrebat daca e in regula sa completeze cu cafea si lapte..si a vorbit omeneste, eu fals vinovata incercand sa ii explic ca am mai baut si pe la inceputuri chiar primeam ce plateam. Acum imi luasem portia cea mai mare sa fiu sigura ca am ce bea, nu a fost seara mea norocoasa se pare pentru ca pe tipa din Afi am prins-o si in toane mai bune.

Da, este o investitie. Si investesc cu mare avant in placerile mele. De aceea este o drama. Am ajuns sa scriu pe blog pentru ca ma gandesc serios daca sa ii contactez pe cei de la starbucks sa ii intreb daca nu vor sa ma ajute cu un card special in care sa fie trecute dorintele mele si sa il prezint de fiecare data a.i. sa nu mai fie nevoie sa ma pun in situatii incomode. Glumesc, nu ii voi contacta dar o sa caut sa invat sa fiu si eu nesimtita cand va fi cazul.

Just a thought

Uneori oamenii iti ramani dragi chiar daca a trecut mult timp. Chiar daca esti suparat ca nu au ramas langa tine. Si ti aduci aminte numai cu bune, fara rele. Aproape ca ti-e dor.